Am plecat din Lima dimineața,cu noaptea în cap , urmând vestita autostrada „Pan America” care își continua drumul către sud, pe mii de km pana în Patagonia. Șoseaua trece printre dealurile desertice si dune de nisip pe stânga și Oceanul Pacific pe dreapta.
Era cristal clear ca era în desert ,treceam prin sate care arătau un pic ca în Vestul Sălbatic din filmele americane.Sau cel putin din filmele care îmi rulau mie în cap în dimineața aia.
Drumul din Lima pana în Paracas are 260 km și ne-a luat vreo 3 ore jumătate sa ajungem la destinație.
Teoretic eram în Peru ( Machu Picciu, incasi,orașe suspendate pe virful munților- you know what I mean? ) practic goneam prin desert către rezervația Paracas si insulele Ballestas .
Destinația dimineții : Insulele Ballestas ,aflate pe coasta Pacificului .
Îmbrăcați cu vestele de salvare și pe o vreme cețoasa am pornit în larg într-o croaziera de doua ore pentru a vizita arhipelagul situat la 10 km de țărm. La plecarea din port ești însoțit o vreme de delfinii care își fac simțită prezenta in modul binecunoscut
Dupa plecare, pe partea stânga poate fi observata renumita forma săpata in piatra „candelabrul” (El Candelabra). Se presupune a avea peste 2.200 de ani vechime (din timpul civilizatiei Paracas) dar originea exacta, scopul si însemnătatea ei sunt încă dezbătute.
E un debate la nivel mondial.. Cine cum și când le – a realizat. De la extratereștrii, încasi, masoni toate variantele sunt luate în calcul. Eu l-aș adăuga și pe Soros pe lista. Ghidul ne-a spus ca de mentenanță e responsabila natura. Desenul rămâne nealterat. Totuși eu zic că micii extratereștrii, marii masoni, sau gașca lui Soros ar trebui sa intervină, parca parca în partea stingă desenul devine ilizibil.
Este impresionant prin dimensiuni, 180 m înălțime si cca 70 latime, accentuându-si astfel aura de mister
Adevarul este ca nu știm, nu avem cum sa știm, desertul nu a păstrat nicio explicație suficient de bine argumentata cât sa se impună și sa se accepte cu majoritate de “voturi”.
Dupa aproximativ 45 de minute de navigat pe mare se ajunge la prima insuliță unde pot fi zărite deja primele colonii de pelicani si cormorani, ultimii fiind cei mai numerosi. Am aflat de la ghid ca exista peste 250 de specii de pasări care vizitează aceste insule. Insulele sunt de fapt niște stânci care ies din ocean iar ca suprafață nu depășesc 12 hectare. Dupa ce ne-am apropiat mai mult de insule si am început sa navigam printre ele, devin vizibili leii de mare (camuflați fiind de culoarea blănii) si pinguinii (rasa humboldt pinguin). Se presupune ca mărimea coloniei de lei de mare depășește 6.000 de exemplare.
Sunt remarcabil de multe pasări aici! Cormoranii Guanay sunt cei mai numeroși, seamăna cu niște pinguini ca și colorit, dar sunt mai mici. Pe pereții abrupți ai stâncilor și-au găsit loc multe specii de pasări marine, dar și lei de mare ce par dresați sa pozeze la apariția bărcilor cu turiști.
Desi pare ca insula e spectaculoasa datorita multitudinii de pasări și animale marine ea are pentru peruani un scop bine definit : producția de guano. Ca sa fim mai preciși ,vorbim de găinațul produs de milioanele de pasări.
Guano este un îngrășământ natural foarte apreciat, ce a fost exportat in cantități industriale pana în secolul trecut. Stratul de guano era mare (de câțiva metri), astfel încât se recolta anual.
Din cauza schimbărilor climatice produse in principal de fenomenul El Nino care încălzește apele, echilibrul natural s-a degradat și consecințele au fost dure pentru viata marina a acestui loc. In prezent, guano de doar 1 m grosime, se culege o data la 7 ani, ultima data colectându-se în 2018.
Poate nu reiese foarte clar cât de apreciat este acest produs aici…Ei bine, peruanii au dus un război cât se poate de real cu chilienii, pentru niște insule din care se recolta guano!
Pentru iubitorii de habitate naturale și specii care trăiesc în sălbăticie,insulele Ballestas sunt impresionante.Sunt numite si Gallapagosul săracului ,pentru ca sunt mult mai accesibile ,călătoria durează 2 ore și este mult mai ieftin.
Pentru biologii din întreaga lume sunt un paradis pe care il cercetează cu atenție. Permanent exista pe insula doar 3 cercetători care stau 3 luni si monitorizează atent evoluția habitatului.
Pentru peruani este o sursa de guano ,pe care o vând pe bani grei .
Pentru mine a fost o surpriză neașteptată. Teoretic eram în Peru ,practic ma dădeam cu barca pe lângă desert și vedeam live colonii întregi de pasări și lei de mare.
Ne întoarcem la mal.Micii peruani își câștiga pâinea pescuind în larg.Vedem în năvoadele lor pesti gigantici.Da , știu,e oceanul Pacific nu lacul de acumulare de la Belis.
Hop în autocar , hop pe sosea și ne îndreptam către Nasca.
Trecem prin desert și ajungem la Ica. Ma obișnuisem deja cu desertul ,iar la un moment dat au apărut și dunele.Era în Peru și ma simțeam ca în Egipt.
Ca totul sa capete proporții cinematografice ,autocarul o face dreapta și de nicăieri ,fără nici un preaviz dam de oaza Huacachina .
Cunoscută ca „Oasis of America”, este una dintre singurele oaze de desert din America.( Wiki dixit )
Chestia asa ma mai liniștește ,pentru ca dacă mai existau câteva oaze în Peru sau în America trebuia sa îmi reconsider și sa pun sub semnul întrebării toate cunoștințele mele de geografie. Până una alta dacă Mama Rodi m-ar fi ascultat la ora de geografie despre Peru ,clar nu treceam clasa. Sincer ,e prima oara când vad o oaza .In Egipt am stat la 5 stele all inclusive cu 7 piscine .
La prânz am mâncat sparanghel .Știați ca Peru e cel mai mare exportator la nivel mondial de sparanghel ? Exista o șansa de 50 % ca sparanghelul pe care vi-l pune în farfurie Master Cheful X ulescu sa nu fie cules din gradina din spatele restaurantului ci sa provină din Peru. Asta ca sa înțelegeți de ce doua fire de sparanghel costa cit 3 kilograme de carne .De porc !
Seara am încheiat-o apoteotic la o hacienda ( știți voi..hacienda..Luis Armando…) la bogati.Am băut Pisco Sour ,am râs,am mâncat,apoi am mai baut un Pisco Sour.
Noaptea am prins un nou cutremur ,care a zgâlțâit un pic candelabrele.
Dar ,hei ,eram in Peru ! Machu Picchiu părea la secole distanta .
Dana Chioran 