Ta-na-na! Ziua P a sosit!
Sunt doar de 4 zile in Jordan si pare ca sunt aici de o veșnicie.
Azi e Petra, destinația din capul meu, motivul suprem.
Realizez ca nu am nici o așteptare, deja am decis ca Jordan e o destinație fabuloasa (pentru mine).
Aseară a început sa mă doară capul si gâtul. Mutaz îmi spune ca nu e neobișnuit in desert, praful si particulele mici de nisip iți intra in nas si iți irita sinusurile. Mă uit la el ca la beduini si zic in capul meu: Bine ca ești tu deștept! Sunt răcită! Andreea zice ca sigur încep sa am o reacție de detoxifiere, organismul se decompensează. Mă uit la Andreea ca la o beduina si zic in capul meu: chiar atâtea emoții toxice sa iasă la suprafață? De unde, ca eu sunt o superba! Sigur am răcit ! Am întrebat aseară daca are cineva in bagaj paracetamol sau Nurofen. Întrebare stupida, cine pune in bagaj intr-o vacanta la 60 de grade, medicamente de răceală? Mă consolez cu ideea ca asta este si mă întreb retoric ce fraiera poate sa răcească pe căldura asta?
Petra face parte din cele 7 minuni la lumii moderne. Clasamentul celor 7 minuni moderne nu aparține UNESCO sau a unei instituții acreditate, ci a fost o inițiativa privata a unui canadian, care inspirat de cele 7 minuni ale lumii antice a dorit sa facă o up-datare a listei.
Dintre cele 7 minuni ale lumii antice numai Piramidele de la Ghizeh (Egipt) au mai rămas in picioare.
Short long story , omul nostru a pus omenirea pe jar , a fost o adevărată isterie mondiala , s-a votat câțiva ani , si finnaly lista a fost comunicata .
Lista celor 7 minuni ale lumii moderne: Marele Zid Chinezesc, Taj Mahal-India, Petra-Iordania, Macchu Picchu-Peru, Statuia lui Hristos- Rio, Piramida de la Chitzen Ica- Mexic si Colloseumul din Roma.
Lista finalistelor a mai cuprins : Acropolis- Atena, Angkor- Cambogia, Empire State Building- New York , Hagia Sofia -Istanbul, Palatul Alhambra Granada Spania, Palatul Dogilor -Veneția, Tour Eiffel-Paris, Castelul Neuschwanstein – Germania.
Petra, de nicăieri, a apărut, a prins finala si brusc omenirea a aflat de existenta ei.
Îmbrăcata frumos, parfumata, cu unghiile tăiate, dar cu capul înfundat si cu o surda durere de gât (ca o fi nisip in sinus, ca refulau emoțiile) mă prezint la întâlnirea pe care mi-am dat-o cu Petra acum câțiva ani.
In capul meu, se canta pe doua voci: in stanga, copilul meu interior striga in gura mare:
Să cânte pe strada mea,
Să cânte pe strada ta,
Să cânte trompetele,
Să acopere liniştea…
Să cânte la asfinţit,
Să cânte la răsărit,
Să cânte trompetele,
Să anunţe c-am reuşit…
iar in dreapta, zeița mea interioara, sofisticata si aroganta încerca sa se decidă ce arie cantata de Pavarotti sa murmure.
De ce Pavarotti? Pentru ca la aniversarea unui an de la moartea lui, cu mult înainte ca Petra sa fie declarata minune a lumii moderne, aici s-a ținut concertul in memoria lui. Atunci am auzit prima oara de Petra si m-am întrebat: cine e Petra si de ce concertul nu s-a ținut la Scala din Milano? De ce toți marii tenori si soprane au fost de acord sa cante in desert?
Bine, la concert a fost si Sting si Shakira, dar o arie cantată de Pavarotti era mai sophistiqué .
Ah, bine, daca e sa fiu sincera, in afara de Nessum Dorma nu cred ca mai știam ceva ce sa cant, sunt o ignoranta in materie de opera. Mai ascult David Garret din când in când, omul e prea frumos ca sa nu merite sa îmi belesc ochii la el, accept orice canta el si da, preferata mea e AIR de JS Bach.
Well, cam cu mood-ul asta am intrat in Petra. Independent de gargara din capul meu, mă simțeam relativ rău si mă durea capul.
Intrarea in Petra se face corect, oamenii au porți de securitate, e curat, tarabele cu mărunțișuri sunt frumos aliniate.
Intri in situl arheologic printr-o vale larga, stânga-dreapta pietre si stânci sculptate .
Mutaz isi intra in rol si începe sa turuie ani, evenimente, varsă toate datele istorice si ipotezele arheologilor.
Mie mi-e cald!! Nu, rectific, noțiunea de cald e obsolete in desert. Mă dezintegrez ușor.
Nu am chef sa ascult nici o explicație. Prefer sa îmi imaginez eu ce însemnătate ar putea avea fiecare bloc imens de stanca, cine au fost si cum au trăit oamenii aceia.
Locul e larg, cinematografic, si înaintez ușor. Soarele mă bate in cap, îmi înfășor eșarfa.
De data asta știu la ce sa mă aștept, exista The poza suprema, daca dai Google pe net poza cu Petra iți apare in miliarde de afișări. E clar ca mă îndrept către Trezorerie si de data asta nu sunt chiar ignoranta in ceea ce privește locul.
Si dintr-o data:
Bai, stați! Ce e asta? De unde a apărut locul asta? De ce toata lumea face poze la Trezorerie si nu spune nimic de drumul pana acolo?
In capul meu aud ” Nessum dorma” …hai, toata lumea sa se trezească, nimeni nu mai doarme, nimeni nu mai trage chiulul, toata lumea sa fie prezenta, sa cânte trompetele!
Am intrat in Siq !
Am experimentat in Wadi Mujib aceasta forma de defileu îngust.
E greu de descris sentimentul. Înaintezi printre blocuri de piatră, care își schimba culoarea, in funcție de razele soarelui, când e întuneric, când e lumina, nu mai e cald si locul vibrează datorita ecoului. Pereții au o înălțime cuprinsa intre 92 si 182 de metri, totul e la cote înalte. Atât stâncile cat si sentimentele tale.
Nu, nimic nu mă putea pregăti pentru aceasta porțiune a Petrei si, cu tot respectul pentru pozele instagramabile cu Trezoreria, pentru mine aceasta parte e The Real One.
Siq ul din Petra are 1.2 km, distanta e suficienta cat sa simți cu adevărat măreția si energia acestor locuri.
La ieșirea din Siq dai cu nasul de trezorerie, celebra clădire a Petrei. Oamenii de știința încă dezbat care a fost rolul ei, dar pentru mine nici nu mai contează.
Drumul pana aici e superb. Superbisim!
Sunt leșinată de uimire, căldură, durere de gât, nu mai am cuvinte, sunt total data pe spate.
In fata Trezoreriei, locul e relativ mic, comparat cu grandoarea locului. Poze, turiști, cămile, cafenele, tarabe cu de toate, forfota, gălăgie.
Suntem o grămadă de europeni, aud in jur vorbindu-se in italiana, spaniola.
Nu vad turiști asiatici, oamenii aia încă sunt blocați in tarile lor cu toata tevatura asta cu COVID, încă nu s-au hotărât daca mai sunt in carantina sau nu.
Si da, lipsesc rușii, sunt un pic ocupați in zilele astea.
Nu am chef sa fac poze. Prefer sa stau lipita de un perete de stancă si sa privesc.
Aici s-a filmat scena finala din Indiana Jones, totul e epic, e hollywoodian.
Ne revenim si urcam pe peretele din fata Trezoreriei pentru pozele alea de pe Instagram.
Urcarea e la limita pentru mine, mi se declanșează brusc un mic atac de panica si in mintea mea mă întreb de ce nu au amenajat o urcare cu elemente de siguranță.
Mutaz îmi spune ca teoretic e interzis sa urci pe bucata aia de piatra, pentru ca e relativ periculos.
Cu toate acestea milioane de turiști fac lucru asta, așa ca rămân la părerea mea: Draga Petra, ar trebui sa accepți ca cel mai bun cadru e de pe stanca aia vis-a-vis de Trezo. Nu te mai zbate, a apărut, meantime Instagram, Tik-Tok si FB, nu știi tu ce sunt alea , ca nu erau pe vremea ta, maica, dar hai sa intram si noi in sec 21, zic!
Urc si cobor ajutata de un mic beduin care mă tine de mana.
Sfârșesc la birtul din fata Trezo si sorb o Coca Cola. Cu zahar si coca! Fără Cola viața e pustiu, cu atât mai mult in desert.
Încerc sa fac pace cu toate emoțiile care mă năpădesc când o aud pe Andreea, hai, avem treabă, trebuie sa ajungem la Monastery.
Îmi pica sistemul!
Monastery e la ani lumina pe căldura asta de Trezo, mai mult, ca sa ajungi sus, trebuie sa urci 1000 de trepte.
Ma prăbușesc, Corul din Nessum Dorma ii smulge microfonul lui Pavarotti si începe sa cante pe 1000 de voci: o sa murim!
Eu încep sa cant pe 4 voci: nu mă duc, nu urc, nu vreau, nu, nu.
Mutaz se uita la mine si eu încerc sa negociez cu el: Te rog, o sa mor, rămân aici, te aștept aici, stau la umbra, hai, e greu, am rău de înălțime, o sa fac atacuri de panica. Sunt grasa, urată si bătrână!!!
Omul mă privea impasibil. Îmi spune scurt: daca tu ramai aici, eu trebuie sa rămân cu tine!
Încerc sa scuip ca: eu pot, eu sunt magician. Ca sunt femeie umblata, am telefon, vorbesc limba, bla-bla. Nu zic nimic, îmi reamintesc ca sunt intr-o tara musulmana, sunt sub protecția lui si aici nu fac ce vreau eu, ci ce decide șeful tribului.
Abordarea lui mă închide, înțeleg ca nu m-ar fi lasat niciodată singura in aceasta imensitate si știu ca daca va trebui, mă va cara in spate!
Nu ma mai zbat, imi accept soarta si incep sa ma misc incet catre Monastery.
Intram intr-o zona îngusta, stânga, dreapta tarabe. Inima mea a rămas in Siq.
Si apoi, zbang… iesim intr-o vale imensa. Cand zic imensa inseamna mult-mare-inalt-mult-imens.
Înaintam prin valea epica, dreapta e stancă, in care sunt sculptate șiruri infinite de clădiri imense.
E cald. Cald!
Fetele se decid sa urce sa viziteze impresionantele clădiri (sau ce denumire or avea…ca sunt huge!).
Eu declar forfait si decid ca vreau la cafea. Noroc ca grupul se împarte in doua, Andreea urca cu fetele, al doilea grup rămâne cu Mutaz la cafea, apa, ceai.
Constat ca nu am pomenit nimic de ceai. Fratioare, am băut in Jordan hectolitri de ceai fierbinte si dulce. Suntem in desert, aici aceasta e băutura zilei.
Sorb din ceai, stau la umbra si îmi trag rasuflarea.
Langa, o italianca pensionara (nu mai știu sa estimez vârsta europenilor pensionari, pot avea si peste 80 de ani) e însoțită de ghidul ei personal, care ii explica ce si cum, cu date istorice si citate din ultimele anuare științifice. Nu mă interesează explicațiile ghidului, ceea ce mi se pare mișto e ca si la 80 de ani poți calatori in locuri îndepărtate, da, cu un ghid personal, care sa te duca in spate, daca e sa fie.
Deci, de putut, se poate! Pentru ca de vrut, vreau. Da, știu, tanti probabil a plătit o avere pentru acest ghidaj, dar măcar am un plan de acțiune.
Boss, am nevoie de salariu…Mare!!!! Plus bonusuri anuale, ca lumea e larga si mai am multe chestii de vizitat si lista e lunga.
Ne urnim, eu mârâind.
Copilul meu interior întrebă daca mai e mult, zeița mea interioara e leșinată de cald si eu mă mișc încet.
Am urlat in gura mare de când am aterizat in Jordan… Unde sunt Camilele??? In fata mea, cămilele se mișcau grațios.
Drumul e când lat, când abrupt.
Începem sa urcam către Monastery.
Mutaz, ca sa se asigure ca nimeni nu mișca in front (adică eu), mă ia de mana si mă trage in sus.
Nu știu ce a fost in capul lui in toata aceasta zi, in care eu am scuipat, mârâit, făcut isterii si declanșat drame. Bănuiesc ca se întreba de ce nu s-a făcut contabil sau spunea in gând rugăciuni.
Urcam, valea Petrei se vede printre stânci, pe langă noi urcă măgari care cară turiști.
Daca tot te-ai decis sa urci, fa-o asumat, mă gândesc la măgarii care urca pe langă noi.
Drumul e mai mult greu decât periculos, dar e spectaculos. Am zis ca e greu? Ok, e spectaculos , da greu.
Înainte de a pași pe cea de-a 999 treapta, Mutaz îmi arata o mica clădire pe vârful muntelui din fata mea.
Îmi spune, hai, am ajuns, acolo trebuie sa urci.
Ii spun frumos si politicos: uite cum sta treaba: am urcat pana aici, eu nu mai urc nicăieri, daca trebuie sa urc, urca tu , îmi invoc dreptul de cetățean european: Nu mai fac nici un pas.
Mutaz rade încet, mai facem un pas…si Monastery e in dreapta noastră …
Clădirea e huge, are proporțiile si energia locului.
Ne tragem sufletul, bem ceai, mâncam, ne minunam.
La întoarcere treaba a fost simpla: Mutaz m-a luat de mana si m-a tras pe scările alea pana jos.
Cred ca Universul, la momentul in care a văzut ca mi-am cumpărat bilete pentru Jordan, l-a recrutat de urgenta pe Mutaz, ca sa îmi fie ghid si înger păzitor. Multumesc.
Am refăcut drumul înapoi către intrare. Încet, gâfâind, sub un soare de 36 grade, real feel 80.
Am ajuns la Trezo. Puteam sa facem drumul înapoi, pana la intrare, pe cai, pe cămile sau in mașinuțele electrice de golf.
Am decis, deși eram aproape rupta, sa fac drumul pe jos, ca sa pot trece încet, încă o data prin Siq.
15 km ( dus-întors ), 1000 ( fuwwwing ) trepte, o căldură dezintegratoare.
A meritat fiecare pas.
Majoritatea tururilor se opresc la Trezorerie.
Merita, însă, daca ați ajuns la Petra sa urcați pana la Monastery, ca sa va puteți bucura pe deplin de măreția acestui loc.
Petra își merita poziția intre cele 7 minuni ale lumii.
Spun asta, deși am vizitat numai 3 dintre el: Colloseumul, Macchiu Picchiu si Petra.
Locurile astea joaca in Liga Campionilor a destinațiilor turistice.
Sunt huge, impresionante, au o energie si un mister care te dau pe spate.
La fel ca si in Italia, Peru si acum Jordan, nu numai destinația vedeta te impresionează, deoarece oamenii aia, care au reușit sa construiască așa ceva, au lăsat peste tot in preajma lor dovada ca au fost mari civilizații ale vremii.
Îmi trece iar prin minte ce am constatat in Peru: pe vremea când noi abia reușeam sa ridicam doua bordeie, oamenii asta construiau așezări apocaliptice.
Noi a trebuit sa o îngropăm pe Ana lui Manole intre zidurile unei biserici, pentru ca zidurile sa nu se năruiască si la mii de km distanta de noi se dăltuiau in piatra clădiri monumentale.
Da, aceste civilizații au dispărut, au lăsat in urma lor o populație săracă, atât in Peru cat si in Jordan, dar oamenii ăștia poarta in ADN lor măreția înaintașilor lor.
Petra, capitala pierduta a vechilul regat, format din triburi nomade arabe, sta mărturie.
A meritat fiecare pas pe care l-am făcut ca sa mă întâlnesc cu Petra.
La întoarcere, Pavarotti a luat microfonul de la corul bocitoarelor și a cantat, în ovatiile tuturor: Vincero!!!!
Draga Petra, ești supperbissssssimaaaaaaa!
Dana Chioran 