Camino Del Norte

Camino 2.0

Bilbao 18 august 2023 :

Dupa 9 ani, ma intorc pe Camino. De data aceasta, pe Camino Del Norte, ruta de coasta care merge spre Santiago de Compostela. Se spune ca e cea mai grea și cea mai frumoasa dintre toate drumurile care duc spre Compostela. O să vad ce înseamnă greu. Nu voi ajunge la Compostela, care e la vreo 600 de km de unde am aterizat, la Bilbao. Rămâne doar să sper ca sfântul Iacob își numără toți pelerinii, nu doar pe cei care trec linia de sosire. Deci, oficial sunt pelerin, cu Compostela în rucsac, neoficial sunt doar turist pe Senda Litoral ul spaniol. Voi ajunge la Oviedo, până acolo îmi ajung banii. Și concediu. Camino, tura asta să fie pe bucurie zic! Buen Camino. Tuturor.

Cu postarea asta pe Fb îmi începeam călătoria. Pe Camino de Santiago.

Camino de Santiago e o retea de drumuri , care duc la Santiago de Compostela.

Wiki zice asa :

Drumul Sfântului Iacob a fost unul dintre cele mai importante pelerinaje creștine din Evul Mediu târziu și un traseu de pelerinaj pe care se putea câștiga o indulgență plenară . Papa Alexandru al VI-lea a declarat oficial Camino de Santiago ca fiind unul dintre „trei mari pelerinaje ale creștinătății” . „, împreună cu Ierusalim și Via Francigena către Roma.

Pelerinajele erau considerate a fi o formă potrivită de ispășire pentru păcat și pelerinaje lungi ar fi impuse ca penitență pentru păcatele foarte grave. De exemplu, în Flandra persistă o tradiție de grațiere și eliberare a unui prizonier în fiecare an cu condiția ca, însoțit de un gardian, prizonierul să meargă la Santiago purtând un rucsac greu.

In sec 21 Camino a devenit cunoscut si datorita poveștilor asociate cu acest drum.

In 1986 , un brazilian necunoscut la aceea vreme , Paulo Coelho , făcea Camino de Santiago. După acest pelerinaj ( pe care nu l-a terminat , nu a ajuns la Santiago , a luat autobusul de la O’Cebrerio) a scris Alchimistul , carte care i-a schimbat viața si căruia ii datoram celebrul fragment

Când iți dorești ceva cu adevărat, tot Universul conspira pentru îndeplinirea visului tau” .

Suntem de acord ca fraza asta a generat apoi o nebunie planetara , nu mai detailez , generând o noua religie , cea in care musai trebuie sa te regăsești si sa te integrezi in absolut . Plus liste de dorințe , ca sa știe exact Universul ce culoare de mașina vrei sa iți fie livrata in fata porții.

Si unde poți face asta mai bine , decât pe Camino.

Folosind infrastructura creata de Biserica Catolica , vechiul drum de pelerinaj a devenit o destinație pentru 400 mii de oameni in 2022. Fiecare a avut motivul lui .Unii fac Camino pentru componenta lui spirituala, unii pentru ca sa se regăsească, alții spera ca își vor schimba viața , alții pentru ca e cool , alții pentru ca e ieftin , alții sa se distreze -sa mănânce -sa își facă prieteni noi , alții ca sa facă mișcare .

Indiferent de motiv , exista o vorba printre pelerini „ Camino provide.” Acum , ce înseamnă chestia asta depinde de numărul de la pantof , limbile vorbite , culoarea cardului ,poziția stelelor (cu varianta nasoala in care Mercur e retrograd ), de așteptările fiecăruia.

Vei ride . Vei plânge . Vei fi mirat , nedumerit , vei trece prin stări de nervozitate , vei fi iritat , vei fi recunoscător , vei mânca bine , vei bea cafele – ( uitați de expresso sau Cappucino , aici Zeul cafelei e Cafe con Leche ) , vei dormi bine sau prost , te vor enerva multe la fel cum te vei simți bucuros, te va ploua ( negreșit ! indiferent de anotimp ) ,iți va fi cald , iți va fi frig ..vei trece prin toate astea. Si le vei gestiona cum vei știi si putea tu mai bine. Si la final o sa te întrebi : What the fxxk a fost asta ?

Gândurile mele despre Camino

Nu e vacanta, nu e concediu , nu e hiking , nu e drumeție. E un pic din toate astea si mai mult decât ele. O sa vezi
Nu iți trebuie pregătire fizica , nu cred ca e nevoie sa faci “antrenamente” .Un City break la Roma ,Paris sau Praga înseamnă 25 km pe jos . Distantele alea din ghid sunt doar niște numere care te sperie .
Am primit întrebări de genul : Când poți face Camino / Trebuie sa mă înscriu undeva/E organizat? .La toate aceste întrebări răspunsul e NU . Camino e un traseu marcat care duce către Santiago de Compostela. Marcajul e o săgeata galbena .La fel cum nu va înscrieți nicăieri când vreți sa urcați pe Vârful Moldoveanu / Babele / Retezat/Apuseni ( de exemplu) ,porniți si urmăriți marcajele, la fel e si pe Camino
Cel mai greu pas pe Camino e sa iți cumperi bilet de avion si sa ieși din casa.
Așteaptă-te sa te doară.
Te vei întreba de câteva ori , de ce faci asta
S -ar putea sa vrei sa te sui in primul autobus, un moment dat , si sa renunți
Te vei întâlni cu multe din fricile tale
Camino va scoate din tine emoții pe care nu știai ca le conții .
Indiferent de ruta aleasa , peisajele sunt superbe .
O sa existe zile de care nu iți vei aminti ulterior .Nici pe unde ai trecut , nici ce ai mâncat , nici cu cine te-ai întâlnit .Sunt zilele pe „pilot automat ” in care știi doar ca trebuie sa înaintezi. Dar zilele alea sunt dovada ca poți. Orice .Oricând.
Te vei întoarce la „setările din fabrica ” : somn-mâncat -dormit
Daca faci Camino din motive spirituale , nu te aștepta sa il găsești pe Dumnezeu in biserici. El e pe drum , merge alături de tine. E nenea care te ia in mașina când crezi ca o sa leșini , e tanti care iți da o cafea dimineața , e un salut spus din toata inima „Buen Camino” , e pelerinul care trece pe lingă tine si cu care te-ai întâlnit si ieri si cu care te vei întâlni si mâine .
Se spune ca drumul către Santiago îți schimba viața. Nu , nu cred chestia asta. Viața ti-o schimbi TU . Camino doar te ridica pe frecventa curajului.
La final , o sa vrei sa te reîntorci . Si s-ar putea ca , la un moment dat chiar sa faci asta .

In 2014 am făcut primul meu Camino. Nu credeam ca ma voi reîntoarce . Nu mai era pe lista mea. Si brusc , in 2019 mă lovește ideea ca vreau sa ma reintorc . Cind te apuca , te apuca ! Cind Camino se hotărăște sa iti de-a adunarea e nasol. Ca te freaca si incepi sa te gândești numai la asta . Pina când m-am invirtit eu de 2 ori , se face anul de gratie 20-20 , apare Covid 19 in viețile noastre , planeta se oprește si se amina toate planurile de vacanta .

In 2021 am fost pe Via Transilvanica . Pentru ca ne-a plăcut maxim pe Via Transilvanica , am repetat experiența si in 2022

2023 :Gașca mea de prieteni e ocupata . Cu una, cu alta , cu viața .Tura de Via Transilvanica se amina ,pina la o data care va fi anunțată ulterior . M-am perpelit si frământat daca sa mă duc sau nu pe Camino aproape 2 luni. Mi-am dat 2000 de argumente ca sa mă conving sa nu mă duc. Nu am dormit nopți întregi. Ca sa pun capăt zbuciumului , mi-am luat in aprilie bilet de avion . Destinația : Camino del Norte .

Când am plecat prima dată pe Camino, nu mi-am făcut nicio rezervare. Mi-am luat rucsacul în spate și am pornit. Am dormit în albergue – spații de cazare destinate pelerinilor, unde te cazezi conform principiului „primul venit, primul servit” pe baza documentului care atestă că ești pelerin: Credentialul – un fel de pașaport pe care trebuie să-l ștampilezi în locurile prin care treci. Ștampilele se găsesc în biserici, baruri, albergues, oficiile de turism. Pe baza credentialului ștampilat, la Santiago, vei primi o Compostela – un document oficial eliberat de Biserica Catolică care să ateste faptul că ai făcut acest drum. Ca să primești Compostela, trebuie să faci dovada că ai parcurs cel puțin 100 de km pe jos sau 200 de km cu bicicleta.

Anul acesta a fost o nebunie planetara pe Camino. Spatiile de cazare au fost arhipline si mulți pelerini s-au găsit in situația sa nu mai găsească locuri de dormit .Au fost semnale de alarma pe grupurile de FB – faceți-va rezervare . Așa ca , de data asta mi-am făcut rezervare înainte de a pleca . Chestia asta e cu dus-venit . Când nu ai rezervare te duce drumul , in ritmul lui . Te oprești când nu mai poți sau mai faci câțiva km. Lași Universul sa conspire , ca ești pe Camino ! Când ai rezervările făcute , nu mai conspira nimeni , zarurile au fost aruncate , alegerile au fost făcute ( tot de Univers , zic , ca sa rămânem in poveste ) . Universul meu a ales de data asta si hotel , si pensiuni, si albergue . Ce am găsit liber , in Spania , in luna august , când toata planeta e in concediu . Intr-o zona de vacanta , Senda Litoral in nordul Spaniei. Cam da – a fost un pic mai pe lux si opulenta , dar așa a conspirat tura asta Universul. Sa fie primit !

Exista multe variante de Camino , dar cele mai cunoscute si umblate sunt :

Camino Frances – pornește din Saint-Jean-Pied-de-Port , oraș situat in sudul Franței ,in Pirinei . Distanta pina la Santiago este de aprox 800 de km si ai nevoie de 35- 40 de zile ( plus, minus – cu dus întors de acasă ).

Camino Del Norte începe în orașul basc Irun , la granița cu Franța, sau uneori în San Sebastian . Este o rută mai puțin populară din cauza schimbărilor sale de altitudine, în timp ce Camino Frances este în mare parte plată. Traseul urmează coasta de-a lungul Golfului Biscaya până se apropie de Santiago. Deși nu trece prin atât de multe puncte istorice de interes precum Camino Frances, are o vreme mai rece de vară. Se crede că traseul a fost folosit pentru prima dată de pelerini pentru a evita călătoria prin teritoriile ocupate de musulmani în Evul Mediu. Distanta – tot in jur de 800 de km , tot o luna si ceva de concediu

Camino Portugez – cu pornirea din Porto ( poate fi si din Lisabona ) , o alternativa mai scurta de doar 250 de km , pe care o poti face in 12- 13 zile .

Pentru ca concediul meu înseamnă 2 săptămâni am ales o porțiune din Camino del Norte . Mi-am luat bilet de avion către Bilbao ( Cluj-Munich-Bilbao- a fost cea mai ieftina alternativa sa ajung pe Camino ). Mi-am propus sa fac 20 km pe zi – nu mai mult -sa fie pe bucurie . Am decis sa tai toate porțiunile cu asfalt de pe harta si am făcut un traseu mixat : 20 km pe zi -mers pe jos & luat autobuz / tren in zonele urbane sau zone cu asfalt & rezervări in mijlocul etapelor din ghid ca sa evit aglomerația . Traseul meu a fost Bilbao – Ovideo , 10 zile pe Camino plus : 1 zi dus Cluj-Bilbao , o zi întors cu autobusul din Oviedo in Bilbao si a treia zi întors Bilbao-Cluj. Ceea ce e greu pe Del Norte e faptul ca e mult asfalt . Cred ca mai mult de jumătate din drum e asfalt – lucru care iți va pune la încercare pantofii , genunchii , răbdarea. Ceea ce compensează e ca – cealaltă jumătate e absolut superba -drumul merge pe malul marii si peisajele sunt fabuloase . Pentru ca nu am ajuns la Santiago , nu am mers pe jos tot drumul , nu am dormit numai in albergues ci si in hotel nu știu daca mă calific la capitolul ” pelerin”. Dar ! Fiecare are drumul lui ( cu Universul care conspira – am stabilit asta deja ) . Vorba lui nenea Frank Sinatra : I traveled each and every highway And more, much more I did it, I did it my way .

Am călătorit light. Daca ceva m-a învățat Camino – a fost sa călătoresc cu un rucsac , câteva lucruri esențiale , pașaport si card. Daca vorbim de card- Revolut rules. Am avut un rucsac Ospray de 24 L , am folosit 2 aplicații ( pe care le recomand ) : Buen Camino – rute, adrese si nr de telefon ale albergue, e un fel de Waze pe Camino si Rome to Rio – aplicație cu programul autobuselor-trenurilor-avioanelor .

Am pornit pe Camino 2.0 având experiența primului Camino . Plus doua ture pe Via Transilvanica . Un pic aroganta ,daca mă întrebați. Nu mă recomanda nici vocea , nici talentul pentru tipul asta de experiențe : sunt bătrână -grasa-si urată in unele zile , in altele sunt tânără-slaba si frumoasa. Nu fac sport , nu îmi place sa urc pe munți , fumez ca un turc înaintea bătăliei de la Rovine , conform noilor standarde de frumusețe impuse de influencerite sunt grasa ( daca mă uit la picturile renancentiste, sunt slaba -deci depinde de unde privești ) , nu beau 2 litri de apa pe zi si îmi petrec week-end -urile in pijama cu Netflix. Nu am o viată sănătoasă ( beau Cola si mănânc ciocolata-da, da, știu : Sacrilege !!) am început sa îmi număr anii pina la pensie si teoretic mă calific cu succes la un sejur in Băile Herculane . Si , cu toate astea nu m-am întrebat niciodată :Oare o sa pot sa fac Camino ? Oare o sa pot sa fac Via Transilvanica ? Nope ! M-am bucurat de fiecare moment petrecut pe Camino/VT . Pentru ca fericirea este direct proporționala cu nivelul așteptărilor – nu mi-am impus așteptări nerealiste . Ghidurile /sfaturile /bornele /părerile parerologilor pentru mine sunt jaloane . Daca vrei sa faci Camino nu iți da filme . O sa poți !

Aroganța pe Camino se plătește. Are grijă Camino de asta. Te smerește. Frumos, elegant, ce să nu te prinzi din prima. Într-un fel sau altul. Nu știu dacă chakrele s-au aliniat, dacă m-am integrat în absolut, dacă păcatele îmi vor fi iertate, dacă Universul a produs niște conspirații. Știu doar că drumul a fost fabulos. A meritat fiecare secundă.

Mai jos sunt postările mele de pe FB, scrise la cald. Acum, când le trec pe curat, le recitesc la rece. Și râd. Doamne, ce experiență

Celor care isi doresc sa ajunga pe Camino – le spun ” Buen Camino „. Celor care nu isi doresc , le spun ” Buen Camino „. Pentru ca fiecare suntem pe Camino nostru , indiferentdaca drumul ajunge sau nu la Santiago de Compostela .

Camino-ul meu povestit pe FB

Ziua 0- Bilbao

Azi sunt turist.

Bilbao, capitala Țării Bascilor.
Am două obiective mari și late: Muzeul Guggenheim și să mănânc tapas.
Mă pregătesc de muzeu. E spotul emblematic al orașului, recomandarea supremă. Pentru că sunt turist, zic să bifez pe repede înainte faza cu muzeul, ca să pot apoi să mănânc mult.
Deci… Muzeu. Când zici muzeu, zici o chestie mega boring (să mă scuze prietenii mei muzeografi), câteva încăperi în care te aștepți să vezi două tablouri prăfuite cu o vază de flori. Că asta era în capul meu când mă îndreptam spre muzeu. Yeah, right, mega celebru, da muzeu.
Fratică!!! Camino m-a pus să îmi înghit toate vorbele (sunt pe terenul lui, nu fac ce vreau eu aici).
Încă vorbesc singură după experiența muzeu, care mi-a resetat complet sistemul.
Guggenheim (da, muzeul :😜:) e o experiență vizuală cap-coadă. E ceva modernist-o futuristico care m-a dat pe spate.
Eu vreau să știu cine e primarul orașului care și-a pus semnătura pe ordinul de începere a construcției. Ala băiat!
Se știe acum că muzeul a schimbat complet fața și istoria orașului. Arhitectul care a gândit toată această nebunie e din altă parte. Frate, clădirea jur că nu are niciun unghi drept. Totul e curbat, fluid, lumina e multă, spațiile sunt mari. Cred că zidarii și instalatorii au plâns zilnic.
Arhitecții au regândit toată zona, clădirea acoperită cu plăci de ceva care strălucesc, e un bazin cu apă, ca să fie maxim de efecte reflectorizante, iar pe trotuar au țintit un păianjen gigant. Să fie maxim. Și e 🙄
La parter, expoziția lui Kusama Yayoi, artistă japoneză cea mai bine vândută din lume și cel mai de succes artist în viață.
Are 94 de ani și în ultimii 45 de ani a trăit într-un spital de psihiatrie de lungă Tokyo. A fost contemporană cu Andy Warhol. Pictează în puncte. Multe. Repetitive. Lucrările ei sunt psihiotice de-a dreptul. Nimic de-a face cu vaza sau portretul prăfuit la care mă așteptam. Femeia e din altă poveste, iar lucrările ei sunt :😨😨😨
Totul e vizual în Guggenheim. Nu poți să te relaxezi și tu ca omul care merge la muzeu că l-a obligat cineva. Ești șocat cap-coadă, artiștii expuși nu sunt în niciun caz renascentiști, gen.
Am ieșit după 4 (patru) ore și am dat delete la tot ce știam despre muzeu înainte. Bine mă, Guggenheim. Ești beton. Curbat.
Tema no. 2. Tapas. Dar pentru că suntem în Țara Bascilor, nu le spunem tapas ci pintxos. Adică niște pâinici mici cu de toate.
Am luat 12 variante la alegerea bucătarului. Bun. Bun, bun. Le-am pus pe listă.
În rest, Bilbao oraș mișto. În care la fiecare colț de stradă cineva cântă. Nu știu dacă e o perioadă de zilele orașului, gen, dar tot orașul cântă.
Hai că am început bine.
Camino 2.0 pare că are potențial . Dar mi-e frică să mă bucur, că nu se știe niciodată ce e după colț.
Cu astea, să ne apucăm de chestii serioase, că avem păcate de răscumpărat și dorințe de pus. Că :pelerin. Ah, wait, era vorba că sunt turist. Sau? Ca să nu îmi bat capul, o să îl las pe Camino să decidă.
Așa că, vamos caminar.
Buen Camino.

Ziua 1 Pobena – Castro Urdiales

Prima zi de obicei e de încălzire. Așa, să nu ne speriem. E un teaser despre ce și cum.
Am început ziua aducând un omagiu înaintașilor.
Nu ai mei, ci ai spaniolilor care au construit metroul, liniile de cale ferată care te scot dintre betoanele marilor orașe. Așa că, dimineața, pe răcoare, am luat trenul care pătrunde pe coastă. Am decis că Camino-ul meu începe pe coasta mării Cantabrice.
Bine, e oceanul Atlantic de fapt, dar băieții ăștia, cu marketingul lor de țară, au zis că e mare și o cheamă Cantabria.
Conform hărților, ghidurilor și aplicației, până la Santander voi merge pe coastă, cu marea în dreapta mea.
Și că va fi frumos.
Am început conform previziunilor.
Marea în dreapta, pe frumos, pe wow ce mișto. Culorile din manual, nu cald, numai bine. Deja eram cu chakrele curățate, integrat în absolut. Ritm susținut, după prima curbă vedeam în depărtare Castro Urdiales, destinația finală a zilei.
Părea la o aruncătură de băț, așa, după următoarea curbă la stânga.
După vreo 7 km pe coasta oceanului, în loc ca drumul să o ia direct pe arătură, cum vedeam orașul, brusc săgeată galbenă îmi arată stânga. Către autostradă. AUTOSTRADA.
Toate spaimele mele majore: frica de înălțime și mașini s-au materializat în fața ochilor mei.
A trebuit să trec peste autostradă, pe sub autostradă și următorii 10.000 de km, la 7.000 de grade i-am făcut pe marginea unui drum național, unde mașinile goneau pe lângă mine cu 140 km la oră. Greu? Frate – teroare.
Am știut eu că Camino nu o să îmi dea ușor, dar chiar în halul ăsta?
După ce am urcat o pantă criminală, am ajuns la o benzinărie. Una din aia, la intersecția de drumuri multe și late.
M-am așezat pe jos și mi-am scos telefonul. Am apăsat direct pictograma cu Uber. Din ciclul să vină cineva, nu mă interesează cine, nu mă interesează de unde și să mă scoată din infern. Mda. Exact. Nu există nicio cursă Uber.
După o serie de rugăciuni, amestecate cu „o să rămân aici” și 4 ore mai târziu, am intrat în Castro Urdiales.
Oraș port, amestec de Eforie Nord cu Sighișoara, plus Mamaia Nord la faza cu parcarea de iahturi.
Prima parte a zilei: frumos către fabulos. A doua parte a zilei: greu către infernal.
Am mâncat la sosire într-o crâșmă, unde gătea o nona, o tăntică de-o vârstă venerabilă. Cum știa ea, de la mama ei. Am dat delete la planul meu de a manca într-un restaurant Michelin. Mâncarea lui nona, absolut fabuloasă.
Azi a fost o zi de nota 10.
Cu de toate. Agonie-extaz.
Ca pe Camino. Ca în viață.

Ziua 2 Laredo -Isla

Pentru că deja devine un tipar, voi numi ziua a doua din călătoriile mele D-Day.
Ca un fapt (sau nu), a doua zi este ucigătoare. Nu contează locația, latitudinea, altitudinea sau gradele. E ucigătoare și gata.
De obicei, în ziua zero este wow, ce mișto, abia aștept, o să fie mega ultra super cool.
Prima zi este adrenalina: încă nu este clar ce și cum, și vocile din capul meu încep încet-încet să bzuiască. Copilul din mine este entuziasmat: wow, ce mișto. Zeița mea interioară începe să dea din gene. Oasele încep să mi se reașeze și apar dureri în zone ale corpului de care nici nu știam că există.
Ei, a doua zi este măcel.
Ceva de genul: Serios acum, am înțeles că ieri au făcut 20 de km, dar mai trebuie să facem și azi? Te-ai tâmpit la cap? Adultul rațional din mine încearcă să riposteze: nenea de la TV, a zis că pentru o viață sănătoasă trebuie să facem mișcare cel puțin 30 de minute pe zi. Riposta: 30 de f***ing minute, nu 10 ore! După ce tot anul nu îți miști fizicul nici măcar 5 minute, te-ai trezit acum deșteaptă? Vrei să recuperezi pentru un an?
Idea este că în a doua zi încep să ți se reașeze oasele, mușchii pe care nu i-ai folosit un an sunt scoși în față, toată poziția corpului se realiniaza.
Mersul pe jos îl avem în ADN, corpul își reamintește mișcarea, dar doare.

Ziua 2 de pe Camino 2.0

Pe hârtie părea etapa perfectă. Mă așteptam să încep să mârâii , dar mise en place-ul părea superb.
Dar cu Camino nu te joci cum crezi tu. Ești pe terenul lui. Regulile lui.
Ziua a fost the Beach Day. Toată ziua a fost o călătorie pe plajă.
Da, deja aud suspine: wow, ce mișto.
Bun. Atunci, respirați o clipă și încercați să vă imaginați că aveți în spate un rucsac de 10 kg și mergeți pe plajă. Cu soarele în cap. Nu 15 minute, nu o oră ci 8 ore. Prin nisip și apă. Exact, aia zic!
Dimineața, primul șoc. La ora 7 dimineața nu era nimeni pe străzile orașului. Bai, da nimeni. Eu și o patrulă de Guarda Civil. Totul închis. Deci modulul panică s-a activat. Unde sunt toți oamenii? Bun, oamenii ca oamenii, dar unde găsesc o cafea?
Zici că eram în ditamai filmul suprarealist.
Ieri, după faza cu Uber, am investigat situația. Ce Uber, aici legea o face autobuzele Asla. Au legături către toate satele posibile. Eu aveam nevoie de un autobuz dimineața să mă ducă la începutul etapei 2. Există, dar, prima cursă începea la ora 10.
Când deja începea să mă apuce disperarea, în parcarea de pe faleză orașului, un nene dormea într-un taxi.
17 minute și 13 Euro mai târziu, începeam ziua.
Am găsit cafea. Într-o singură cafenea deschisă pe o rază de 3 km. Unde eram cred, 40 de persoane, toți pelerini pe Camino. Acolo am aflat că aici lumea începe să lucreze la ora 10. Până atunci totul este închis. Joacă-o pe asta.
Finally, am început ziua 2. Pe plajă. Frumos. Încă soarele nu era de față, plaja aproape goală. Vibrația locului mișto.
După 7 km și 3 ore mai târziu am terminat de străbătut prima plajă.
Ca să trec pe următoarea plajă am luat o barcă. Pe sistemul sui în barcă să te trec apa. M-am executat și pe malul celălalt m-am înfipt în prima cafea.
Pe la 12 am ajuns pe plaja numărul 2. Decât 5 km. Plus soare. Frumos.
Ei și de aici lucrurile au luat-o la vale rău.
Ca să ajung pe plaja numărul 3 a trebuit să trec un deal. Să îl urc și să îl cobor. Cu trecutul dealului mi-am epuizat toate resursele de energie.
Și am început plaja nr. 3.
Bai Camino, să mori tu că ai băgat toate plajele pe care le ai găsit, așa, una după alta, să îmi iasă pe git.
M-am prelins prin apă, nisip, soare. Au urmat încă 8 km de plajă infinite. Cu soare în cap, vedeam turla bisericii din Noja, care părea la un pas distanță. După încă 4 ore de mărșăluit pe malul mării am ajuns la Noja. Care nu era destinația finală.
M-am prăbușit în biserica din Noja, singurul loc răcoros pe care l-am găsit.
Dacă mă întrebați dacă am putut să zic o rugăciune, răspunsul este nu. Că eram dezintegrată total. Doar l-am întrebat pe Camino dacă are glume în program.
Ca să ajung să dorm, destinația finală este Isla. Teoretic la o aruncătură de băț, undeva după deal.
Am sperat să găsesc un taxi, că cu Uberul m-am lămurit. Mda, exact, era ora 15 când toată Spania doarme.
Așa că, exact. Din ciclul: ok, e nasol, facem și noi ceva, sau stăm și plângem?
Cu ochii pe turla bisericii, m-am prelins vreme de încă 2 ore. Zici că după ora 13 aici totul se mișcă în reluare, inclusiv eu.
Bai frate, plajă, mare, Spania. Serios?
Am supraviețuit. Că se supraviețuiește. A fost mișto, apoi nasol, apoi superb, apoi infernal.
Că despre asta este vorba pe Camino.
Chestiile nasoale nu durează la nesfârșit, chestiile superbe idem. Totul e să te miști, să mergi înainte.
A fost ziua 2. Previzibil de previzibilă.
Buen Camino, să fie, să ajungă la toată lumea 😜

Ziua 3 : Isla – Santander

Dacă azi s-ar fi acordat un premiu de „fraierul” pelerinilor de pe Del Norte, aș fi luat primul, al doilea, al treilea și mențiunea.
Când pornești pe Camino, după ce faci pace cu efortul fizic susținut, urmează marea bătălie: trebuie să faci pace cu mintea ta și nevoia ta de control.
Și asta poate dura o zi, două, trei, depinde cât rezisți și cât te ține.
Încep marile întrebări: de ce faci asta? De ce te chinui? De ce nu ești în Maldive?
Mintea te scurtcircuiteaza letal și dacă o lași…
După a doua zi cu plajă cât să îmi iasă pe urechi, am ajuns la cazare. Aseară am dormit la bogați, la hotel, om la recepție care vorbea engleza, civilizație, lux și opulență.
Așa că am întrebat dacă pot avea pentru mâine dimineața un taxi. Mintea mea nu mai putea accepta încă o zi criminală, așa că am decis să iau un shortcut clar.
Recepționera a sunat la taxi, și omul nostru a zis că vine. La ora 10 jumătate. Am amuțit inițial, dar ieri am primit mesajul clar că aici lumea începe să se activeze la 10. Am zis ok 👌.
Azi dimineața, la ora când toți pelerinii își începeau etapa, eu beam cafele pe terasă cu vedere la mare. Se face 10, 10 jumătate, 11, 11 jumătate.
Taximetristul meu nu mai apărea. La un moment dat nici nu a mai răspuns la telefonul dat de recepționer. Pentru că era clar că omul nu va mai veni, mi-am luat rucsacul și am luat-o la pas.
La 11 jumătate începeam și eu să mă mișc și Santander era la ani lumină.
Al doilea sat, intersecție. Eu, blondă. Oprește un nene. Îmi arată direcția. Îl întreb dacă mă poate duce cu mașina. Trebuia cumva să înaintez, varianta să ajung pe jos până la Santander era imposibilă. Toate calculele mele erau făcute cu varianta: mă scoate o mașină 15 km din Isla.
Omul mă ia în mașină și mă lasă în următorul sat.
Eram undeva între vaci, înconjurată de dealuri. Total pierdută pe Camino.
Apare un birt. Intru și o întreb pe tantica de la bar cum pot ajunge până în Galizano (părea compromisul perfect: undeva la mijlocul distanței între Santander și locul unde mă aflam). Îmi zice că este un nene care e taximetrist.
Și da, îl sună. Și da, nu răspunde. Eu, fraieră a campingului, credeam că încă mai pot controla procesul.
Prăbușită, îmi iau rucsacul.
În parcarea birtului oprește o mașină. Un nene dă să iasă din mașină, eu nu îl las și îl întreb care e direcția.
Încerca să îmi explice și îl întreb dacă mă poate duce el. Omul zice da.
În decurs de 20 de minute, două mașini m-au luat și m-au dus către Santander. Oamenii ăia au apărut de nicăieri.
Am ajuns la Galizano. La o distanță care părea absolut rezonabilă, o chestie floare la ureche.
O singură problemă. Eram în Spania și ora locală era 15. Temperatura, 27 grade, real feel: „unde ziceți că e polonicul ăla, ca să mă apuc să invit și eu în cazan?„
Teoretic, la ora aia trebuia să fiu în Santander. Practic, eram undeva deasupra mării, într-un lan de porumb, cu soarele în cap.
Am ajuns în orașul din care trebuia să iau ferry către Santander. Jur că am văzut placa cu numele orașului. Era, cred, ora 17.
Tehnic, aveam 30 de minute până la ferry. Practic, m-am învârtit 3 ore.
Trei ore!!!
Am pierdut semnele, m-am învârtit în cerc.
Deschid toate aplicațiile și decid să iau autobuzul către Santander, pentru că stația de autobuz era la doar 10 minute de locul unde mă aflam. Ferry-ul era la o oră, asta după ce eram clar, undeva pe maluri. Stau la stația de bus, din ciclu, fac ce vreau eu, nu ce zice Camino.
Ghiciți din prima dacă autobuzul a venit! Exact! O oră mai târziu, găseam debarcaderul. La ora 20, intram în Santander.
Azi am încercat să controlez eu tot. Am luat-o în dinți. Rău.
Sunt momente din astea pe Camino în care mintea te întreabă: ok, putem merge acasă acum? Camino de Santiago este un drum mental. Nu ai nevoie de nicio pregătire fizică. Ca să pornești însă pe el, îți trebuie curaj.
E un drum pe care l-au făcut milioane de pelerini. Îl poate face oricine, oricând. Singurul lucru care te poate sabota, până la nivelul suferinței fizice, e mentalul tău și credința ta că poți controla totul.
Hai că azi m-am distrat. A durut un pic, dar asta el.
Mai merg și mâine 😜

Ziua 4 Santander – Cobreces

Azi m-am trezit la 6. La 6 jumate eram deja pe stradă, direcția Gară.
Ca să ieși din Santander ai două opțiuni: 1 zi și jumătate pe jos, până ieși din suburbii sau trenul.
Așa că mi-am luat bilet la trenul de 7, ca să fiu sigură că ies din Santander cât de repede pot.
Am mers până la ultima localitate care avea stație de cale ferată în traseu.
De aici se intră în zona rurală din nordul Spaniei și mă voi întâlni cu civilizația abia peste o săptămâna.
Dimineața, străzile din Santander erau pustii. Încă nu pot să diger acest lucru. Fraților, oamenii ăștia pe ce frecvență sunt? La cât se trezesc? Nu au serviciu?
Netul merge prost, către catastrofal în Spania. Dar! Am văzut niște dube cu sigla Digi și în Bilbao și în Santander, așa că poate rezolvă băieții ăștia problema.
Nu mai zic nimic de taxi și autobuz, că nu are rost. Or fi având, dar nu le găsesc eu .
Apoi, încă o chestie cu care încă nu mă descurc: oamenii ăștia mănâncă la ore fixe. Între 12 și 14 ziua și seara începând cu ora 20. Nu găsești nimic, da nimic de mâncare în afara acestor ore. Ți-e foame la ora 16? Ok, vă așteptăm la ora 21:30, că prima tură e deja rezervată.
Dar când mănânci, mănânci! Absolut senzațional. Tot ce am mâncat până acum a fost mega delicios.
După ce m-am dat jos din tren, am început și eu să mă mișc la o oră decentă pentru Camino.
Am ajuns la Santillana del Mar, un sat foarte mișto. E între dealuri și încă nu pricep ce legătură au vacile din jurul satului cu denumirea „del Mar”, că marea e hat, departe.
Dar e clar că la tură asta nu pricep multe.
Satul e un fel de Sighișoara (toate satele astea superbe sunt pentru mine Sighișoara, că noi avem doar reperul ăsta).
La ieșirea din sat: Muzeul Inchiziției Spaniole. Am intrat să-l vizitez și am ieșit după 10 minute, pentru că mi s-a făcut rău. Aveau expuse toate uneltele de tortură folosite de Inchiziție, de la scaune de tortură, clești, ciocane. Am văzut inclusiv o centură de castitate (da, există) din fier.
Încă nu pot să înțeleg cum am fost capabili, noi rasa umană, de asemenea atrocități.
După Santillana del Mar a venit căldură și dealurile și vacile și iar căldură.
Acum că am rezolvat toată zarva din capul meu, încep să mi se așeze oasele și mintea mea a priceput că stația de tren e departe. Am intrat la next level: rucsacul MI se pare că e greu.
Deja am început să mă întreb ce car în spate? La 50 de grade?
Știu că e o chestie de timp până când o să încep să arunc din el.
Azi am fost în mega grafic. Am ajuns la Cobreces la ora 15.
Dorm într-un albergue, suntem vreo 20 de pelerini în cameră. Cineva sforăie în patul din fața mea.
Mi-am pus hainele la spălat. Au mașină de spălat, ocazie care nu poate fi pierdută pe Camino.
Aștept să se facă ora 20 să pot mânca ceva.
Azi parcă am început să încap pe frecvența Camino.
Dacă nona îmi dă diseară să mănânc un peste bun și un canceu de Sangria, mă declar mulțumită.
Buen Camino.

Ziua 5 Cobreces – San Vincente de la Barquera

Azi a fost mișto ( până când a devenit nasol 😬).
Varianta cu trezitul la ora 6 pare să devină câștigătoare.
Pe la 6 și ceva, întuneric deplin, nimeni pe drum. Aici soarele răsare după ora 7 și ceva, abia pe la ora 8 e lumină cit de cit. Asta ar explica de ce oamenii beau cafea doar pe la ora 10.
Pe repede înainte, în 2 ore am intrat în Comillas, primul oraș de pe traseul de azi.
Singura mea grijă, în timp ce intram în oraș era să găsesc un birt deschis care să îmi dea o cafea.
La ora 8, mă înființam în piața orașului. Singurul local deschis la ora aia, își ridica obloanele. Civilizație.
La cafenea, clienții obișnuiți la ora asta pelerinii de pe Camino. Plus Guarda Civil, oamenii își începeau probabil tura.
Orașul remarcabil. Dacă ieri am trecut prin un fel de Sighișoara lor, orașul asta e șeful la Sighișoara.
Am numărat nu mai mult de 4 turle de biserici. Plus palatul episcopal, așezat pe un deal, preț de 1 km.
Pe Camino, când vorbim de biserici vorbim de clădiri absolut grandioase. Pentru că vorbim de banii bisericii Catolice. Așa că nu ne încurcăm.
Tot aici Gaudi a decis să își facă o vadă de vacanță. Că e aproape de mare.
Nu am reușit să intru să vizitez palatul Gaudi pentru că complexul se deschidea… Exact. La ora 10.
Sunt încă pe malul oceanului.
Practic drumul mă duce din oraș în oraș, orașe care sunt la malul mării.
Dar pentru că e zonă de coasta, deci zonă stâncoasă, ca să ajung la următorul oraș urc dealul, ajung undeva sus, și apoi tot ce am urcat, cobor.
E funny, până când nu mai e funny.🤦‍♀️
Destinația finală de azi: San Vicente de La Barquera
Am văzut turla bisericii orașului pe la ora 12. După câteva zile pe Camino, am constatat că vad la preț de 2 ore de mers. Dacă reușesc să vad turla bisericii, chiar dacă pare aproape, știu clar că mai am de mers 2 ore. Îmi este extrem de clar acum de ce turlele bisericilor sunt înalte. Că să le poți vedea de la depărtare. Doamne, ce fericire când apare turla, știi că te apropii. Și vorbesc acum din poziția omului care străbate pe jos drumul, că acum 500 de ani. Frate, mă bucur și eu, acum în sec 21, că și pelerinul de acum 500 de ani.
A doua chestiune importantă: dacă vezi turla, înseamnă că e biserica, dacă e biserica e în piață centrală a satului, deci clar acolo vei găsi și birtul.
Azi, la ora 12 am văzut turla. Eram bine, bine, in grafic.
Problema e, că după ora 12 în Spania, drumul se transformă în drumul Crucii.
E cald, de când am venit urc și cobor. În ultimele zile, cam așa, pe la 12, urma un deal. Cu soarele în cap, cu rucsacul pe spate, tot ce e după 12 e nasol.
Azi a fost înnorat. Adică suportabil.
Aplicațiile Buen Camino ne-au dat alerte de vreme caldă pentru mâine. Eu mai sper să plouă, că speranța moare ultima.
Am finalizat azi la ora 15. Pentru că am fost precaută și m-am așezat la masă la prima terasă la care am găsit loc. Pe la 2 fără 3 min, cât să nu îmi închidă ospătarul ușa în nas.
Partea bună totuși la programul ăsta e că totul e proaspăt. Și absolut delicios. Cum în viață nu le poți avea pe toate, e bine și așa.
Azi mi-a plăcut. Drumul a fost fabulos, pe coasta, marea în stânga, munții în dreapta, orașe foste bogate cu clădiri superbe.
Vedem ce îmi rezervă Camino mâine.
Hai, Buen Camino la toată lumea, să fie bine ca să nu fie rău.

Ziua 6 San Vincente de la Braquerra – Pendueles

Azi mulțumesc cu recunoștință tuturor IT-știlor planetei. Aia care au inventat smartphone-urile, care au instalate maps, GPS, alerte meteo, etc.
Dragi tocilari ai planetei, munca voastră nu a fost în zadar. Mi-ați salvat azi viața.
Aseară toate aplicațiile din telefon au urlat: „mâine e cod roșu de căldură pe drum. Be aware.” Frate, cum adică cald? Da până acum ce a fost?
M-am uitat pe aplicații și am văzut că până acum temperatura nu a depășit 26 grade. Și m-am dezintegrat. Pentru azi, alerta era: 33 grade.
Așa că am căutat primul sat cu cale ferată.
Pentru că satele se împart în: sate cu gară, unde oprește trenul, sate pe unde trece trenul și sate unde s-a auzit de tren.
Pentru că am stabilit că Camino mă iubește, satul cu gară era la 12 km.
Așa că, conform procedurii, m-am trezit la 6, nimeni pe drum, go ahead, ochii pe minge: satul cu gară. Am făcut 5 km într-o oră, în două ore fără 5 minute eram deja acolo.
Aceeași problemă: cafea? Am găsit cafeneaua. Eu și Garda Civil, frate, deja devine Deja vu. Dacă vă întrebați ce o să fac mâine pe la ora 8, deja știți.
Am luat trenul de 10:24. Singurul tren al zilei. În 13 minute am ajuns la destinație. Tot ceea ce trebuia să fac în 5 ore, am făcut în 13 minute.
Să se calculeze în procent cât a evoluat civilizația în ultimii 200 de ani. Și încă nu vorbesc de impactul pe care îl vor avea tocilarii planetei!
Când am coborât din tren am căzut jos. Era abia ora 10 și ceva și aerul fierbea. Ferească sfântul cum e când e cald în Spania. Că am stabilit că până acum a fost doar călduț.
Azi cazarea e într-un sat cu 5 case, o biserică, 3 restaurante și 3 albergue.
„Aves de paso” e un albergue unde proprietatea o Anna, o olandeză care acum doi ani a vândut tot și s-a mutat aici.
Știți visele alea: „la un moment dat o să mă mut în Spania, la soare, pentru că vibe-ul e mișto, în slow motion, mâncarea e delicioasă și sangria curge la robinet?” Ei, Anna a făcut asta.
La ora 19 am avut cină comunitară, Anna a gătit pentru toți cei 10 pelerini cazați aici. Exact ca în filmele americane, am împărțit împreună salata, felul unul și desertul. Plus poveștile fiecăruia.
Toți cei de la masă și-au împărtășit poveștile (o să îi numesc după țara de origine): Belgia își caută drumul în viață, nu știe ce vrea să facă, dar se gândește să înceapă să construiască case eco. Germania, fată pe care am întâlnit în Cobreces, e la al treilea Camino. Polonia, 70 de ani, e la al doilea Camino. Soț-soție, din Brazilia, la al 7-lea Camino. Și cei mai spectaculoși dintre toți de la masa din această seară: ea și el, Spania, care au decis să se despartă după o relație de 5 ani și sunt pe Camino ca să își închidă relația și să încerce să rămână prieteni.
Seara asta a fost superbă.
Anna a deschis un spațiu safe, și acum toți bem un pahar de vin și povestim.
Albergue e un „donativo”. Adică, Anna nu îți cere bani, lași tu câți bani simți, dacă simți. Teoretic, poți pleca după ce ai dormit și mâncat aici fără să plătești nimic. Practic, toți vor lăsa câți bani vor simți că merită cazarea, masa și atmosfera.
Undeva departe aud tunete și mă gândesc că poate, poate Camino va da și un pic de ploaie.
Dacă nu, rămâne să mă bucur de ziua asta, care a fost bucurie, de la un capăt la altul.
Dragă Camino, gracias.
Kind reminder: încă nu am aruncat pelerina de ploaie.
Ce zi superbă a fost azi 😍
Buen Camino.

Ziua 7 – Pendueles – Barro

Am trecut de jumătatea traseului. Doamne, ce peisaje minunate. Și doamne, ce nasoală am fost.
Asta pentru că aici nicio zi nu seamănă cu cealaltă.
Dimineața am pornit la Anna.
La micul dejun am avut fiecare dintre noi lingă tacâmuri un bilețel scris de pelerinii care au stat înaintea noastră, pentru noi.
La rândul nostru, Anna ne-a rugat să scriem un bilet pentru cel/cea care va dormi aici după mine.
Biletul pentru mine era scris în spaniolă (nu am înțeles nimic 😍), dar avea o inimișoară la final. Eu am scris biletul în limba română și am desenat, la rândul meu, o inimișoară.
Am băut o cafea. Și am pornit.
Azi ziua a început cu ceață. Vizibilitate câțiva metri în fața ta. Am ales traseul de coastă, deși nu vedeam nimic, doar auzeam huruitul oceanului. 15 km de-a lungul mării.
Traseul șerpuiește pe coastă, vezi marea de undeva de sus. Dacă te întorci cu spatele la mare, în fața ta sunt munții. Dacă ar fi să dau peisajului stele, azi a fost de 5 stele.
Deși a fost înnorat toată ziua și temperatura perfectă, azi am fost „down”.
Au trecut pe lângă mine pelerini la fiecare jumătate de oră și eu m-am mișcat cu frâna trasă.
Dintre toți pelerinii, cei mai ușor îi recunoști pe americani. Ei sunt cei care se opresc și fotografiază vacile de pe pășune. Da, nu una. Dacă trec pe lângă 100 de vaci, fac 100 de poze. Prima dată când am văzut un pelerin că se oprește și face poze, mă uitam mirată că nu înțelegeam ce vede omul. Da, văzusem vaca… Omul era în extaz.
Cei 15 km de peisaj superbissimi au avut un singur impediment. Fără birou pe traseu, deci fără cafea. În concluzie: nefericire. Mi-a stat rău și părul, m-au enervat și șosetele pe care le-am avut în picioare. Am purtat o pereche care era tricotate pe talpă cu numele brandului. Am călcat pe litera N tricotată, apoi pe E, în funcție de înclinația șoselei, și l-am înjurat pe ăla care a avut ideea asta trăznită.
Când m-am descălțat, aveam pe talpă tatuat EKIN.
Am intrat la amiază în orașul de pe traseu, Llanes, mai mult teleghidată. Nu-mi amintesc nimic din ultimii 4 km.
Abia după ce am băut cafea (cu Garda Civil în zonă 😜) mi-am mai reglat și eu glicemia.
Azi m-am cam chinuit.
Dar, asta deja am stabilit, nicio zi nu seamănă cu cealaltă aici. Hai să vedem ce va aduce ziua de mâine.
Buen Camino.

Nordul Spaniei, Anno Domini MMXXIII

Eu :Bai Camino, car pelerina de ploaie galbena.

Camino :Roger That!

Ziua 8 Barro – un sat in apropriere de Ribadelsella

Ce zi! Ce nebunie de zi!
Astăzi a fost cea mai superbă și minunată zi pe Camino. A plouat toată ziua. Dacă alaltaieri luam trenul pentru că era cod roșu de caniculă, azi, temperatura a scăzut cu 10 grade.
Ploaie!
Am mers 10 ore legate prin ploaie. Drumul a mers paralel cu marea, prin sate. Camino a deschis un tunel verde prin păduri. Poteca m-a dus dintr-un sat în alt sat. Verde, flori, vaci, cafea.
A fost ziua perfectă.
Dimineața, când mi-am strâns bagajul am început să arunc din lucruri. A rămas pe Camino un tricou, o pereche de șosete și o parte din cosmetice (încă mă întreb de ce car fondul de ten cu mine – oare ce o fi fost în capul meu când mi-am împachetat bagajele). Când pornesti pe Camino, în primele zile rucsacul ți se pare greu. Apoi, te obișnuiești cu greutatea pe care o cari în spate, atât de mult, încât devine parte din tine. După o vreme este mai ușor să umbli cu greutatea în spate, te-ai obișnuit deja.
E greu să îți arunci din bagaj, dar este un exercițiu necesar. La ce bun să cari lucruri care nu îți vor mai fi folositoare? Sau poți. Este doar alegerea ta.
Am așteptat ziua asta de când am pornit pe Camino.
Azi s-au deschis cerurile și a plouat. Doamne, ce nebunie de zi. Mi-a plăcut azi fiecare minut petrecut pe Camino.
Azi dorm într-un sat, la o Casa Rural, singura cazare pe care am găsit-o, sat care însă este în afara Camino. A trebuit să fac 2 ore prin o ploaie torențială ca să ajung aici. Camino nu s-a dezmintit, ultima porțiune a zilei a fost mega bacoviană.
Dacă mă întrebați dacă am ajuns udă din cap până în picioare, răspunsul este da.
Dacă mă întrebați dacă mi-a păsat: răspunsul este nu. Putea să plouă de 10 ori mai mult și mai tare, la fel mă bucuram. Știți copiii ăia care se bucură când calcă în toate bălțile de pe drum? Aia am fost eu azi.
Mâine trebuie cumva să reintru pe Camino (care este la două ore de aici, sau 20 min depinde de modul în care privești).
Voi ajunge cumva, nu am nici o îndoială, nu mă lasă Camino de izbeliște.
V-am zis ce zi mișto am avut azi?
Gracias Camino. You rock!
Hai, Buen Camino la toată lumea.

Ziua 9 : Ribadellasela – Priesca

Azi a fost o zi 👀
Dimineață am ieșit de la Caja Rural unde am dormit la ora 7:45.
La 10 m de poarta: stația de tren. Am făcut câțiva pași și nu am apucat să ajung bine pe peron ca trenul intră în gara.
După exact 6 minute era în Ribadellasela. Nu apucasem să clipesc și la ora 8 fără câteva minute eram în oraș.
Tot ce părea imposibil a devenit realitate în decurs de câteva minute.
Am intrat în Ribadellasela. Oraș, ceva în genul Sinaia, doar cu plajă.
Ora 8, Spania. Exact! Doar eu pe străzi. După chinul de a găsi cafea (m-am milogit la un hotel care servea micul dejun să-mi dea o cafea), stăteam liniștită într-o stație de autobus, cu gândul de a sări câțiva km cu bus-ul.
Doi oameni pe stradă. Se apropie de mine o tanti. Mă întreabă dacă știu la cât e autobuzul de Oviedo. Îi spun: nu știu spaniola, iar ea începe să vorbească engleza. Îmi spune că stația de autobus nu e aici. Mă ia de mână și mă duce în stația de autobus. Care era șansa ca din 2 oameni, unul să meargă cu autobusul și să știe engleza? 50%. Camino nu a lăsat azi nimic la voia întâmplării.
Urc în autobus și îi dau șoferului (la mega plezneală) un nume de localitate de pe traseu. Ideea era să mai tai din km dacă tanti tot m-a urcat în autobus. Timp de 20 de min autobusul a urcat pe niște curbe de mi s-a făcut rău. Frate, dacă nu luam bus-ul rămâneam pe pantelae alea.
Cobor. Marea a rămas un urma . Mi-am luat rămas bun de la ea în Ribadellasela. Următoarele zile vor fi în munți, cu ochii către Oviedo.
Îmi iau rucsacul în spate și o iau la pas. Cu munții în față, încep să urc. E o priveliște care aduce a Bucovina. După vreo 4 sate cautăm o turlă de biserică.
Biserica mi-a ieșit în cale cu exact 2 minute înainte de a începe o ploaie cu bulbuci . Again, sincronizarea a fost la zecimi de secundă. Am stat o oră în biserică, așteptând ca furtuna să se oprească. Nici măcar o picătură de ploaie nu m-a atins.
Ziua a fost… Sincronizată în modul freaky rău. Camino rules.
Azi dorm într-un albergue. Sunt toate națiile aici. Desi majoritatea sunt nemți, vocea unui spaniol bate tot. De când am ajuns nu i-a tăcut gura.
Afară plouă și sunt 16 grade. Mi-au luat toate hainele pe mine și dârdii de frig sub patură. Exact. Acum două zile… Dar aia a fost acum două zile.
Mâine va fi ultima mea zi pe Camino. Dar asta va fi mâine.
Până atunci, Buen Camino tuturor

Ziua 10 Prieseca – Monastery ValdelDios

Azi am terminat Camino (ul meu).
Nu voi ajunge la Santiago, așa că am ales în mod simbolic să termin la Mănăstirea ValdelDios.
Azi a fost o zi în care Camino a făcut regulile (bine, le face din prima zi).
Azi a plouat cu spume. Problema nu ar fi fost spumele, ci faptul că aici sunt 16 grade. Dimineața erau 13 grade și ploua cu clăbuci la ora 7 dimineața.
12 km și 3 ore mai târziu am intrat în Villaviciosa, oraș (adică birt, biserică, magazin, stație de autobuz și ipotetică stație de taxi). Legenda spune că îmi trebuie 3 ore ca să ies dintr-un oraș. Că cafea, că baie, că mâncare, că unde e ieșirea din town.
Tura asta am ajuns udă până la piele. Problema însă a fost că era atât de frig că mi-au înghețat picioarele.
Singurul lucru care m-a putut face să merg mai departe a fost o umbrelă. Mi-am cumpărat o umbrelă, ca să încerc să mă feresc de ploaia care venea în rafale. Plus 3 perechi de șosete, pe care le-am schimbat până am ajuns.
După ce am cumpărat umbrela… Da, exact așa a fost. Niciun strop. Probabil vreun călugăr de la mănăstire o fi având nevoie de umbrelă. I-am adus-o.
Azi am terminat Camino. A fost o super mega experiență. Locurile, oamenii, mâncarea, temperaturile, energia, tot.
Am avut 10 zile în care am trăit sănătos, aplicațiile mele care îmi numără pașii s-au zăpăcit, am mâncat pește și salată, ce mai… Mega healthy. Am văzut locuri fabuloase, mare și plajă preț de sute de km, pește cit china, soare (mult). Mi-a fost cald, mi-a fost frig, mi-a fost bine.
Camino a avut grijă de mine.
Când nu am mai putut, m-a împins de la spate. Mi-a trimis oameni, mașini, trenuri, autobuze. A avut grijă ca în fiecare zi să pun capul jos undeva. Ca a fost albergue, casă rurală, hotel, mega hotel.
Băi, am râs… Cu mine, despre mine.
Mi-a fost greu? Cam da câteodată, dar nu a durat mult. Nu, nu m-am gândit să vin acasă, ci dimpotrivă, în fiecare zi mă întrebam „azi ce zi o mai fi?”
Am făcut 200 de km cu rucsacul în spate. Prin arșiță, prin vânt, ceață, ploaie, furtună.
Mâine mai am 10 km (care sunt și Pepsi și Cola), apoi sar într-un tren/autobuz. Următoarele zile voi fi turist în Spania.
Vă mulțumesc tuturor celor care m-ați însoțit în această călătorie. Cu gândul, cu mesaje, cu încurajări.
Pentru că și voi sunteți pe Camino-ul vostru, vă doresc din toată inima Buen Camino.
Gracias Camino.
GRACIAS DIO🙏